you’re hot and you’re cold

mi se pare mie, asa, ca geneva suna bine pentru urmatorul loc de munca. minunea “bruxelleza” nu putea tine mai mult de patru zile: dupa un weekend splendid, cu soare si peste douzeci de grade, razbunarea se cheama furtuna cu nori grei, plumburii. doua luni si ceva pana la vacanta, cum am ajuns de la nordul europei la malta inca nu stiu, dar abia astept. intre timp, o vizita scurta  pana la paris si cateva zile  in romania.  e prima saptmana dupa cateva luni cand nu am de invatat dupa serviciu, deci reluam: george  orwell, filme, socializare.   si ultima mea obsesie: http://www.youtube.com/watch?v=yY3CehyfUko

ganduri blonde

am stiut dintotdeauna ca banii nu or sa fie o prioritate in viata mea. nu caut bani, nu muncesc pentru ei. in ultimii ani, perspectiva mi s-a schimbat inca si mai mult. nu spun ca nu mi-ar prinde bine un weekend de shopping la londra sau o vacanta in mauritius, insa sunt intr-o etapa in care am senzatia ca toate se intampla atat de natural inca sunt chiar luata prin surprindere. iar faptul ca realizez, de exemplu, ca nu pot folosi patru rujuri deodata sau ca am prea multe haine ca sa mai cumpar in continuare altele, pe negandite, e graitor pentru cum sunt asezate prioritatile in mintea mea.

plecand din romania, am pierdut nevoia de a cumpara… orice, tot timpul, ”ca apucatii”. si culmea, asta tocmai cand optiunile au devenit cu adevarat nelimitate.

pentru ca ploua

fara prea mare filozofeala, m-am convins anul asta ca mintea noastra e o cutie geniala. cred ca trecerea la “seniori” (adica adulti) e momentul in care iti dai seama ca poti sa fii fericit pe bucatele, asta pentru ca viata ta e structurata pe planuri clar delimitate (cu exceptia intruziunii blackberry-ului utilizat si ca telefon personal in momentele tale de dolce far niente de duminica dimineata) si fiecare iti aduce ceva. uneori chiar te intrebi cum de se potrivesc toate atat de bine, nu e oare prea mult, prea bine? nu, pentru ca iti vin in minte imediat fragmente din povestea anterioara, cand planificai totul, si-ti doreai, si parca nu aveai curajul sa o spui cu voce tare… dar peste toatea astea, adevaratul zambet vine abia atunci cand iti dai seama ca mecanismul functioneaza la fel si pentru ce urmeaza.

 …

et moi dans tout ça?

experienta multiculturala pe care o traiesc intens de la o vreme incoace s-ar traduce cam asa:  imi pregatesc o supa “poloneza”, incercand sa ghicesc dupa cutie daca e cu pui sau nu; vorbesc franceza cu americani instalati la bruxelles care lucreaza in acelasi domeniu ca si mine si romaneste cu un portughez pasionat de europa de est; prietenul meu are cele mai multe haine fabricate in honduras si el salvador; fac planuri de vacanta pentru nordul europei si maroc; discut despre conflictul dintre flamanzi si francofoni cu un taximetrist care ma cearta si imi spune ca e vorba de neerlandofoni si nu de flamanzi si ca “oricum, mademoiselle, sunt mai multe dialecte in partea flamanda a belgiei, tout comme chez vous, en espagne”; organizez un conference call cu “parteneri” din bucuresti si dupa un “buna ziua” timid, vorbim in engleza despre jurnalul national si romania libera, doar pentru ca si colegul meu, un olandez cu nume grec si casatorit cu o senegaleza, sa priceapa etc.

dincolo de toate astea insa, adevarata experienta multiculturala o traiesti cand dai piept cu… asia. lasand la o parte faptul ca, ma scuzati, nu fac distinctia intre cum arata un chinez, un japonez si un corean, sunt fascinata de diferentele comportamentale. in primul rand, pentru un japonez cartea de vizita e sacra, trebuie studiata cu atentie, se cade sa pui intrebari “citind-o”. apoi, nu poate fi decat scary, si ulterior funny sa vezi douazeci de japonezi batand cu pumnii sub masa, in semn de aplauze. de fapt, si mai amuzant este sa fii nevoit sa abordezi subiecte serioase, grele, in fata unuia care are cravata jumatate atarnata, jumatate bagata in buzunarul de la camasa, sau a altuia care, inainte sa iti dea un raspuns, se uita in sus, mediteaza si de fiecare data incepe cu “one could easily guess that…”.

e fascinant sa cunosti oameni cu backgrounduri complet diferite de al tau si din colturi de lume pe care uneori, cu greu le plasezi pe o harta mentala, si sa realizezi ca trebuie sa aveti ceva in comun. “da, si eu am vazut muzeul picasso din barcelona”, mi-a zis un japonez intr-o pauza, intre doua inghitituri de suc de rosii la can de 0,33l. luni ma intalnesc cu coreeni:)

there’s always a why

sunt lucruri pe care pur si simplu, le-am luat intotdeauna for granted. fara sa fi stat vreodata, macar pret de o secunda, sa ma gandesc la importanta lor. dupa cum sunt altele pe care le descoper timid abia acum, in imprejurari de forta majora, si care schimba ceva in mine.

anyway, cred ca am avut una dintre cele mai bogate luni din viata mea. in sentimente, ganduri, cautari, trairi (exteriorizate sau nu), strigate, vise, durere, pasiune, acknowledgements… that… and that, intrebari, certitudini, si din nou intrebari, vise, multumiri, nervi, slabiciuni, promisiuni si pe alocuri unele regrete (asta pentru prima oara).  am vazut, in sfarsit, “vicky, cristina, barcelona”. in afara peisajelor si a atmosferei, nimic spectaculos. asta poate si pentru ca, in urma cu numai cateva saptamani, am descoperit on my own acest oras ametitor, creandu-mi o anume impresie care nu corespundea neaparat cu fimul (by the way, la muzeul picasso din barcelona, o coada imensa, ocupand o strada intreaga… in mai putin de cincisprezece minute, am fost inauntru, nici acum nu imi dau seama cum de se poate). in plus, am vazut “jamon, jamon”, cu penelope cruz si am descoperit, in valencia, restaurantul pe care il frecventa hemingway. ba chiar am baut si aqua de valencia, care, supposedly, trebuia sa ma scape de toate bolile… nu de data asta. mi-am dat seama, o data in plus, ca romanii pot fi cel mai simplu descrisi prin comportamentul lor in aeroporturi: imbulzeala, ca daca mi-o ia altul inainte si imi ocupa locul, aere si manele pe laptopuri (nu, nu, fara earphones, ca doar “pe banii mei…”), nemultumiri ca de ce sa platesc eu taxa de bagaj si temeri ca mi s-a furat paltonul din compartimentul pentru bagaje. toate astea, plus cozile permanente de la toaletele din avion, nesimtirea fata de stewardese si aplauzele de la aterizare, ca sa ma convinga ce alegere buna am facut distantandu-ma. si tot a propos de alegereri, cred ca nu eram 100% convinsa ca nu vreau sa ma mai intorc pana in momentul in care am avut ocazia (nefericita, de altfel) sa descopar sistemul medical din belgia. am avut cateva zile de depresie gandindu-ma cati oameni mor degeaba in spitalele din romania. si mai mult decat atat, mi-a fost jena mirandu-ma permanent ca se poate sa beneficiezi de conditii mai mult decat decente si sa fii tratat cu profesionalism si caldura umana. mi-am facut lista rezolutiilor pe anul asta si nu stiu cum de s-a intamplat ca-i mai lunga decat de obicei. sunt in continuare surprinsa sa realizez cat e de usor si natural pentru doi oameni din doua colturi foarte indepartate de lume, cu backgrounduri si experiente complet diferite sa fie pe aceeasi lungime de unda. mi-am propus sa fiu mai putin ingandurata si stresata, sa rad mai mult si sa gandesc mai putin. realizez ca sunt experiente care ne arata, simplu, cat suntem de slabi si efemeri si mai ales, ca nimeni, oricat de apropiat, nu poate infrunta, in locul tau, ce ti se intampla. am visat doua zile la o inghititura de apa plata, chiar fara lamaie. nu vizualizam decat o reclama cu o sticla verde de  dorna. in fine, doua sugestii: cartea lui boris pasternak, doctorul jivago (intr-o traducere franceza “delicioasa”) si un film indian nou-nout, “slumdog millionaire”.

 

  

decembrie: un temps pour temoigner de vivre?

love actually

27 dresses

happy goes lucky

empties

les parapluies de Cherbourg

jeux d’enfants

bienvenus chez les chtis

l’auberge espagnole

les poupées russses

la graine et le mulet

love in a time of cholera

in bruges

definitely maybe

motorcycle’s diaries

sex and the city

grace is gone

my blueberry nights

lilya forever

cassandre et le papillon

comme si de rien n’était

 

 

pentru ca m-a apucat, timid, nostalgia bilanturilor de decembrie, o lista a filmelor bune pe care le-am vazut anul acesta (de care mi-am adus aminte). doua programe tv recent descoperite: street food si inside usa, ambele pe aljazeera english. la capitolul radio, acelasi nostalgie. despre carti si online shopping data viitoare.

chicken soup

prix du livre europeen, decernat aseara in parlamentul european istoricului britanic tony judt pentru cartea sa “apres guerre. une histoire de l’europe depuis 1945″. urmatoarea mea “tinta”. frig, prea multa lume noua in jur, ploaie si evident o raceala groaznica. asa am putut constata cat e de ciudat sa fii acasa intr-o joi dupa-amiaza. speram macar sa profit pentru a recupera cu cititul. nu suficient. vacanta in curand. si drafturi de rezolutii pentru noul an.

da’ eu cu cine votez?

cu entuziasm si voiosie, m-am gandit sa ma informez mai in detaliu despre alegerile de acasa. primul soc. mesajul pnl: “romanii o au cea mai mare din ue”. (in paranteza fie spus: cat de jos putem sa fim?)dar sa trecem peste asta. etapa numarul doi: colegiul uninominal pentru romanii din strainatate. primul candidat pentru camera deputatilor la colegiul de care apartin: voteaza william branza. mai e cazul sa mai caut si pentru senat? in schimb, promit sa ma implic in campaniile de informare pentru alegerile europene de la anul.

si apropo de alegeri: http://www.barackobama.com/index.php

paler, din nou

uitasem cat de mult imi place octavian paler.

cantecul cu apolodor

drumul inspre casa fara fruntea incretita si nervii intinsi la maxim. nu e intuneric. o ora de pilates combinat cu yoga. o cina sanatoasa. stiri si cateva ceva de citit. yes, we can. se poate sa pleci de la birou la ora sase. sase fix. nu sase si jumatate. nu inca zece minute. nu sase cincizeci. si totusi, e ingrijorator de bine, o seara cu atatea ore… in fine, revenind la lucruri serioase, nu am mai scris demult pentru ca nu am fost in the mood. dupa un an si ceva, am in sfarsit senzatia ca viata mea s-a asezat. fara sa stiu cum o sa fie peste inca un an, cu atat mai putin peste cinci. pentru ca mi-am indeplinit o dorinta mare-mare (evident, cu o strangere de inima ca nu am stiu sa indraznesc mai demult), pentru ca habar nu aveam cat de mult pot sa dau in munca pe care o fac, pentru ca am intalnit un om care, asa cum imi doream, schimba ceva in mine, pentru ca imi dau seama cat de multe chestii sunt in lumea asta si cate pot sa construiesc eu pentru mine. si mai ales, realizez ca scap usor, usor de niste frames mentale. mi-e bine, desi sunt obosita. si desi inca ma lupt cu ideea ca, facand o alegere, nu pot sa imi permit sa-mi fie dor. si-atunci o spun in gand: abia astept sa ajung acasa de craciun.