nu credeam ca pot sa treaca atatea luni fara sa scriu, sa ma defulez. si totusi e noiembrie, e iarna (paltonul si manusile sunt semnul evidentei). intre timp, am fost ocupata… traind. mai calm, mai armonios, fara sa pot spune neaparat ca ceva s-a schimbat.

la capitolul miscellaneous: dupa mai bine de doi ani, mi-am luat televizor, si fac eforturi zilnice sa ma obisnuiesc sa ii dau drumul, e clar ca nu aveam nevoie. imi plac city breakurile in locuri noi, pe care nu le intuiam nici macar din auzite. muzeul sclaviei din liverpool mi-a reamintit ca vin dintr-o alta cultura (iar bruxelles-ul te face sa uiti asta frecvent), iar in manchester pe un vant ucigator, o expozitie dedicata culturii hip-hop. iubesc decoratiunile de craciun, am canapeaua mea, rosie, dar urasc mancarea de la ikea. mi-e din cand in cand teama sa nu cumva sa se intample sa nu mai imi doresc nimic. mi-am luat fulare multe, colorate. ma uit la cate trei episoade din dr. house, care culmea e indragostit. ma conving permanent ca suntem ceea ce ne facem. ca o alta lume poate imparti aceeasi cana de ceai cu tine. ca cele mai faine cadouri sunt cartile. ca am nevoie sa imi complic viata si sa fac ceva in care cred.

mai mult poate decat oricand, simt ca nu pot sta locului. so what’s next?

n-am avut niciodata mai acut decat acum senzatia ca lumea imi apartine. sunt intr-un moment al vietii cand toate se aseaza atat de lin, neasteptat de armonios. pana cand iti vine ideea geniala ca poate ar fi fun sa incerci si altceva, altundeva. dupa un an de cand ziceam ca am terminat-o cu scolile inalte (si mai ales dupa ce am refuzat o bursa integrala pentru un an la una dintre ele in favoarea jobului actual), parca  ma tenteaza sa incerc oceanul cu degetul. e drept ca din bruxelles, acel dincolo pare mult mai aproape: sase ore cu avionul, maxim noua ore diferenta de fus orar daca vrei in california. sunt doi ani de cand am plecat din romania, credeam ca stiu de ce. “elle a dû faire toutes les guerres…”, francis cabrel.

iunie, iulie, august… astept cu nerabdare sa treaca si luna asta.  suna ciudat pentru cineva care a mai adaugat un an. n-am mai scris de ceva vreme pentru ca am fost ocupata… gandind. aminteam mai demult de acel rollercoaster de sentimente, emotii, ganduri, strigate. nu pot sa ma multumesc doar cu prezentul. uitasem pentru o vreme ce inseamna sa te construiesti, realizez insa ca ramane ceva permanent. citesc giddens in franceza, the evolution of intimacy.  nu am renunat la ideea de a traduce carti in timpul liber, poate anul viitor. intre timp, mai am cate ceva de “aranjat”. mi-e dor de nostalgie chanson francaise, si de sephora.  si de franta (am fost la lille de curand). am exagerat cu cate haine mi-am cumparat saptamanile astea, e si asta un mod de a aspira la eternul intangibil de self-sufficiency, sau mai bine zis, de se maitriser soi-meme. o iluzie, ca intotdeauna. sunt doi ani de cand am plecat din romania, imi pare cu mult mai mult.

stiu, toate verbele sunt la persoana intai. too bad, totul se reduce la mine.

just realized that all my previous posts on romania simply summarize the feeling of belonging to two different worlds, and thus a permanent need to adapt and make them “match”.

putina filozofeala dupa o vacanta sauvage de o saptamana in mijlocul mediteranei. un loc pe care nu as sti sa il compar cu nimic din ce am vazut anterior. si totusi, un sentiment de well being pe care numai pe taramuri insorite il pot simti.  zambete profesionale si  o liniste emotionala invaluitoare. rezerve full pentru a o lua de la capat.

am cel putin o data pe luna o “criza existentiala”. termenul e, evident, o autoironie inocenta. insa, dincolo de asta, sintetizeaza toate cate imi trec prin minte in momentul asta. am confirmarea ca, fara un pas urmator spre care sa aspir, nu mi-e bine. mai simplu spus, sunt prea critica si prea rationala cu o lume care nu are vreme sa-mi asculta mie intrebarile. e o lume in care analizele se construiesc din jumatati de headlines parcurse in cateva secunde, iar cautarea pe google este o meserie. una in care formele fara fond sunt regula. e o lume care ma strange pentru ca sunt prinsa mai mereu intre doua optiuni, care in viziunea mea nu se exclud, ci se completeaza. e o lume in care, pentru prima oara, incep sa am regrete, sa simt ca nu am timp pentru toate cate vreau. ma oboseste “piuitul” unora si falsitatea altora. simt ca dandu-le la o parte ca si cum nu le-as observa, fac un compromis major. la fel cum tot compromis numesc si ideea de a face ceva pentru ca stii ca asa e cel mai bine pentru tine. paradoxal, am stiut intotdeauna sa fac ce e mai bine. asa am si ajuns “aici”. dar ma intreb cand imi voi permite sa nu mai gandesc. pur si simplu. 

m-am intors din romania cu acelasi avion ca si vladut. cine este vladut, veti intreba. un pusti de patru ani care mi-a tipat cu inocenta in urechi timp de doua ore. mi-a zambit, s-a ascuns de mine, a evadat de pe locul de la geam unde era asezat tarandu-se pe sub scaune, a alergat pe culoar de la un capat la celalalt si inapoi minute in sir. din cand in cand, varia miscarile, sarind ca o minge. sau tipa ca vrea la baie si incepea instant sa traga de pantaloni in jos… delicios! aproape ca vedeam in el copilul neastamparat pe care mi-l doresc la un moment dat, tocmai pentru ca eu am fost prea cuminte. doar ca dupa mai putin de o ora de nazdravanii, iti dai seama ca e vorba de altceva. mai ales cand mama tipa si ea non-stop spunandu-i lui vladut sa se opreasca. si urla, vrea sa il lege de scaun, il palmuieste, se ia cu mainile de par, apoi se scuza disperata celor din jur,  ce rusine ii este ca baiatul ei nu stie cum sa se comporte. ca doar cine era sa-l invete.

in rest, caldura mare in romania weekendul asta. insemnuri electorale de genul “…crestini si patrioti vor scapa tara de hoti” sau “ia atitudine”, ce m-au convins sa votez inca o data pentru socialisti, par defaut. am vazut cel mai “cool” numar pe care un tanar si-l poate pune la masina, de altfel o dacie prapadita: 27 ZEU. m-a incantat ideea ca nici carrefour, nici cora nu mai impart pungi de plastic, in sfarsit! am intalnit in trei zile o singura vanzatoare amabila, care se tinea dupa mine in magazin ca sa aseze imediat hainele la care ma uitam. nu mi s-a permis sa parchez pe unicul loc liber identificat dupa douazeci de minute de cautari undeva prin centrul bucurestiului, pentru simplul motiv ca “nu il cunosc pe catalin”. din categoria “who the fuck is alice?”. nu-i inteleg pe cei care spun ca afara sunt aceleasi preturi ca in romania, e atat de fals! o casiera la supermarket mi s-a vaitat asa, din senin ca trebuie sa se duca la nunta lui frate-sau, ca nu are bani, ca daca nu se duce sar rudele… m-am uitat la emisiuni in reluare la doua dimineata. am realizat ca imi fusese dor de acasa, dar nu de romania.

in alta ordine de idei,  jumatate din inca o dorinta mare-mare mi s-a implinit, atat de natural. am terminat un roman al lui kundera despre identitate, tema mea preferata (si asta in ciuda lui vladut). dupa o escapada de jumatate de zi, parisul m-a indemnat sa vreau sa pierd minim o ora-doua zilnic in metrou. ma enerveaza sa aud ca europenii nu merg la vot pentru ca nu se simt informati. vineri ma duc la o demonstratie de break dance.

saptamana asta sunt in faza “de ce sa pierzi timpul dormind, cand poti munci pe rupte” ? paris, here i come… pentru jumatate de zi. am doi colegi care s-au intors de la new york si sunt de o saptamana acasa, raciti groaznic. si, ca o coincidenta, azi s-a anuntat primul caz de gripa mexicana in belgia. am terminat o carte despre islam, din care nu am ramas decat cu impresia ca a crede frumos, in orice, nu poate duce la extreme. si inca una a lui maalouf. de mult nu mai citisem o poveste al carei “plot” sa ma pasioneze intr-atat.

daca mai aveam o ultima, cat de mica speranta ca exista o sansa de redresare pentru tarisoara mea, acum e clar dusa. si definitiv. imi pare rau pentru sarcasm, insa intru in pauza de tot de romania. si asta pentru ca azi am avut ocazia din nou sa imi confirm ca oriunde am fi si orice am face, tot aia suntem. poveste clasica, ar zice unii: te duci la ambasada romaniei la bruxelles sa faci o procura. evident, stii cum e administratia (cam peste tot, de altfel) si te informezi inainte. cu toate hartiutele indicate pe site si inarmata cu rabdare, iei taxiul, in pauza de masa. traversezi la propriu tot orasul (dar tot) si ajungi cu putin timp inainte de incheierea programului cu publicul. las la o parte lipsa totala de flexibilitate a orelor de lucru (9-13, 15-17, ma scuzati ca am un job care nu se termina la patru), cei trei romi vorbareti proptiti in poarta ambasadei, mirosul similar cu cel din aerogara baneasa si faptul ca o amarata de stampila pe o procura printata si completata de acasa costa 30 de euro. ce m-a dezgustat a fost atitudinea functionarului. umilitoare! ca intr-un film prost din perioada germaniei naziste. mi se pare inadmisibil sa tratezi de sus, cu un sictir incomensurabil o masa de oameni, fie ei cat de simpli. inteleg ca trebuie sa fie frustrant pentru dezvoltarea ta profesionala si, se pare, mai ales personala sa fie nevoie sa spui zilnic acelasi lucru si sa raspunzi de dupa geam la intrebari uneori stupide de la oameni (subliniez) politicosi, dar asta nu e nici pe de parte o explicatie. revoltator! am intalnit persoane care dau cu aspiratorul si sterg praful zi de zi cu zambetul pe buze. si NU pe bani publici, intr-o ambasada.

de nervi am plecat.

mi-am propus sa le scriu un mail cu sugestii. mai ales ca mai trebuie sa-mi schimb si pasaportul.

am vazut noul videoclip de promovare a turismului in romania. am zambit trist. si absolut intamplator, a doua zi, pe euronews un clip pentru republica dominicana. sa mai spun ca nu exista comparatie? sau ca e jenant? pe langa faptul ca in urma cu doua luni, faceam strategii pentru un mare producator de medicamente care dorea sa se asigure ca mai multe guverne din lumea intreaga se preocupa sa aiba provizii suficiente pentru cazuri extreme (stiu, lobbying, grupuri de interese…), gripa porcina imi da un motiv in plus sa ma gandesc cat este de important sa traiesti intr-o tara unde ai incredere in autoritati. paradoxal, e vorba de un stat care, anul trecut, nu a avut guvern timp de noua luni. si totusi, pe o lista a bbc incluzand masurile imediate luate de diverse tari din lume, romania nu exista. cu mintea deschisa si fara nicio intentie de a critica, am avut ocazia saptamana asta sa intalnesc cativa europarlamentari romani povestind despre experienta pe care au acumulat-o in aceasta pozitie, dar si despre mesajele lor de campanie. nu sunt vreun specialist cu zeci de ani de experienta, insa mi s-a parut mai mult decat evident ca suntem, din pacate, atat de departe…

update: “end of choice”, chiar m-a amuzat.

noua mea placere de weekend este sa ma plimb cu tramvaiul. nici eu nu ma pot abtine sa nu rad cand o spun. mai ales ca exista un adevarat ritual. in primul rand, vremea: e obligatoriu sa fie soare si cald (ceea ce, incredibil, chiar s-a intamplat de vreo doua weekenduri incoace). apoi, tinta: sa spunem, un salon de beauty arabesc, situat evident intr-unul din cartierele de la periferia orasului, unde sa ne epilam sprancenele “au fil”. sau magazinasul romanesc din bruxelles, unde suni cu doua saptamani jumatate inainte de pasti sa comanzi doi cozonaci, esti trecut pe caiet si cand te duci sa ii iei, ti se spune plictisit “pai nu mai avem, doamna”.

trecand peste asta (desi nu pot sa nu spun ca fac eforturi uriase sa gandesc numai de bine despre tarisoara mea, doar ca de fiecare data cineva sau ceva imi dovedeste ca nu gresesc…), etapa urmatoare: cauti pe stib itinerariul. chiar daca ai posibilitatea sa alegi orice mijloc de transport in comun, selectezi numai tramul:) si surprise, e un drum lung, de genul 15 statii, direct si chiar de la coltul strazii tale.

asa ca, imbracata de vara, pornesti in calatorie. nu e aglomeratie, iti alegi neaparat o bancuta de o persoana, la fereastra, si dupa numai cateva minute, gandurile o iau la goana: am citit  un articol in le monde pe la inceputul lui martie a propos de cat de pestrit este orasul asta din punct de vedere social, etnic etc. parca m-ar tenta sa joc badminton in parc royal maine dupa-masa. cum ai putut sa ii spui sefului ca ar fi fost de-ajuns sa iti zica, simplu, felicitari, fara sa iti dea neaparat si-un bonus. cred ca toti marocanii ma plac, sau sa fie turci? japonezii nu admira o femeie care alege profesia in locul familiei.  daca as fi jefuita, as striga “au secours” sau “help”? … si asa ajungi la capat de linie…