am cel putin o data pe luna o “criza existentiala”. termenul e, evident, o autoironie inocenta. insa, dincolo de asta, sintetizeaza toate cate imi trec prin minte in momentul asta. am confirmarea ca, fara un pas urmator spre care sa aspir, nu mi-e bine. mai simplu spus, sunt prea critica si prea rationala cu o lume care nu are vreme sa-mi asculta mie intrebarile. e o lume in care analizele se construiesc din jumatati de headlines parcurse in cateva secunde, iar cautarea pe google este o meserie. una in care formele fara fond sunt regula. e o lume care ma strange pentru ca sunt prinsa mai mereu intre doua optiuni, care in viziunea mea nu se exclud, ci se completeaza. e o lume in care, pentru prima oara, incep sa am regrete, sa simt ca nu am timp pentru toate cate vreau. ma oboseste “piuitul” unora si falsitatea altora. simt ca dandu-le la o parte ca si cum nu le-as observa, fac un compromis major. la fel cum tot compromis numesc si ideea de a face ceva pentru ca stii ca asa e cel mai bine pentru tine. paradoxal, am stiut intotdeauna sa fac ce e mai bine. asa am si ajuns “aici”. dar ma intreb cand imi voi permite sa nu mai gandesc. pur si simplu.
