sunt lucruri pe care pur si simplu, le-am luat intotdeauna for granted. fara sa fi stat vreodata, macar pret de o secunda, sa ma gandesc la importanta lor. dupa cum sunt altele pe care le descoper timid abia acum, in imprejurari de forta majora, si care schimba ceva in mine.
anyway, cred ca am avut una dintre cele mai bogate luni din viata mea. in sentimente, ganduri, cautari, trairi (exteriorizate sau nu), strigate, vise, durere, pasiune, acknowledgements… that… and that, intrebari, certitudini, si din nou intrebari, vise, multumiri, nervi, slabiciuni, promisiuni si pe alocuri unele regrete (asta pentru prima oara). am vazut, in sfarsit, “vicky, cristina, barcelona”. in afara peisajelor si a atmosferei, nimic spectaculos. asta poate si pentru ca, in urma cu numai cateva saptamani, am descoperit on my own acest oras ametitor, creandu-mi o anume impresie care nu corespundea neaparat cu fimul (by the way, la muzeul picasso din barcelona, o coada imensa, ocupand o strada intreaga… in mai putin de cincisprezece minute, am fost inauntru, nici acum nu imi dau seama cum de se poate). in plus, am vazut “jamon, jamon”, cu penelope cruz si am descoperit, in valencia, restaurantul pe care il frecventa hemingway. ba chiar am baut si aqua de valencia, care, supposedly, trebuia sa ma scape de toate bolile… nu de data asta. mi-am dat seama, o data in plus, ca romanii pot fi cel mai simplu descrisi prin comportamentul lor in aeroporturi: imbulzeala, ca daca mi-o ia altul inainte si imi ocupa locul, aere si manele pe laptopuri (nu, nu, fara earphones, ca doar “pe banii mei…”), nemultumiri ca de ce sa platesc eu taxa de bagaj si temeri ca mi s-a furat paltonul din compartimentul pentru bagaje. toate astea, plus cozile permanente de la toaletele din avion, nesimtirea fata de stewardese si aplauzele de la aterizare, ca sa ma convinga ce alegere buna am facut distantandu-ma. si tot a propos de alegereri, cred ca nu eram 100% convinsa ca nu vreau sa ma mai intorc pana in momentul in care am avut ocazia (nefericita, de altfel) sa descopar sistemul medical din belgia. am avut cateva zile de depresie gandindu-ma cati oameni mor degeaba in spitalele din romania. si mai mult decat atat, mi-a fost jena mirandu-ma permanent ca se poate sa beneficiezi de conditii mai mult decat decente si sa fii tratat cu profesionalism si caldura umana. mi-am facut lista rezolutiilor pe anul asta si nu stiu cum de s-a intamplat ca-i mai lunga decat de obicei. sunt in continuare surprinsa sa realizez cat e de usor si natural pentru doi oameni din doua colturi foarte indepartate de lume, cu backgrounduri si experiente complet diferite sa fie pe aceeasi lungime de unda. mi-am propus sa fiu mai putin ingandurata si stresata, sa rad mai mult si sa gandesc mai putin. realizez ca sunt experiente care ne arata, simplu, cat suntem de slabi si efemeri si mai ales, ca nimeni, oricat de apropiat, nu poate infrunta, in locul tau, ce ti se intampla. am visat doua zile la o inghititura de apa plata, chiar fara lamaie. nu vizualizam decat o reclama cu o sticla verde de dorna. in fine, doua sugestii: cartea lui boris pasternak, doctorul jivago (intr-o traducere franceza “delicioasa”) si un film indian nou-nout, “slumdog millionaire”.
