descoperiri

“runaway train” pe care nu o mai ascultasem de ceva vreme, “my blueberry nights”, cu o coloana sonora superba, antwerp gipsy-ska orkestra si django reinhardt. noile mele descoperiri

over and over again

Am înţeles în seara asta, o dată în plus, că nu vreau să lucrez într-un mediu românesc. Mai bine zis, România mi-a demonstrat că nu merită să mă întorc. Cu părere de rău o spun. Sau dacă vreţi, cu aroganţă. I really don׳t care. Senzaţia mea, umilă de altfel, e că un serviciu diplomatic nu trebuie să fie prelungirea unei administraţii naţionale obosite. Realitatea doare. E mai uşor să ne prefacem că ceilalţi au ceva cu noi, că sunt maliţiosi, că ne e bine aşa cum suntem, acolo unde suntem. Şi mai presus de toate, să găsim un ţap ispăşitor… Întotdeauna vecinul. Vreau un coach personal. Neapărat black. Mă întreb dacă oamenii care fac meserii fizice au satisfacţii profesionale. Nu-s în stare să trec un test de secretară, am încercat azi şi chiar m-am amuzat. Am văzut săptămâna trecută un film care m-a întristat profund. Film franţuzesc, cu actori „foarte francezi” şi un subiect asemenea: rezumând filosofic, trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Şi atunci mă întreb dacă ne mai permitem să facem alegeri, uneori de viaţă, care din start nu ne fac sută la sută fericiţi. Ajung din nou la eterna concluzie: life is all about choices. Pe care eu singură le-am făcut posibile, de unde şi satisfacţia. Cât de sexy poate să fie un camion încât să reuşesc să lucrez pe un astfel de dosar? Şi by the way, nu există nimic mai sexy decât un bărbat care îţi explică, cu gesturi, argumente şi pasiune, o chestie despre care tu nu ştii mai nimic. Dacă după o oră şi jumătate de sport, vreau să mai merg încă 20 de minute pe jos pentru a ajunge acasă, e clar că nu mai am nevoie de o maşină. Asta şi pentru că încerc să mă auto-educ să devin environmentally friendly. Maraton de jazz la Bruxelles, deci weekend plin: http://www.brusselsjazzmarathon.be/home/

(…)

Am avut ocazia de curand sa asist la o prezentare pe tema asteptarilor cetatenilor europeni de la societate. Iar concluzia e ca suferim cu totii de… globalizare. In conditiile astea, mai e cazul sa spun ca mi-as dori macar doua extra-ore in fiecare zi? Cred in continuare ca renuntam la ceilalti de teama ca succesele lor sa nu potenteze nemultumirile noastre fata de noi insine. Fara a fi vreun cunoscator sau tocmai pentru ca nu sunt, ma minunez de ce poate face omul: podul dintre Danemarca si Suedia, iesind din mare, ale carui capete nu le-am zarit, de unde am dedus ca se continua de ambele parti cu un tunel. O priveliste minunata din avion. As fi tentata sa spun ca un cuplu pentru care viata sociala include cursuri de gatit, seara, de doua ori pe saptamana, e unul obosit. Insa trecand pe langa un astfel de loc zilnic, imi dau seama ca nu-i o idee chiar asa de trista. Mi-am amintit azi, de la o discutie la alta, de weekendul in care m-am instalat la Bruxelles: in cateva cuvinte, un camionas de descarcat la unu’ noaptea, dupa cateva ore bune de drum pe o furtuna incapatanata (ca doar de cate ori am fost in Luxemburg a plouat), printre primii clienti la supermarket ziua urmatoare, analizand produse de curatat, cinci pungi ikea imense si cel mai nepoliticos taximestrist pe care l-am intalnit pana acum, in afara granitelor Romaniei, stickuri roz cu numele meu pe cutia de scrisori si printre picaturi, la telefon, „da, am ajuns cu bine”, „e frumos si mic apartamentul meu”, „oamenii sunt foarte pestriti, da”. Senzatia mea este ca tot ce mi s-a intamplat aici in ultimele luni e o etapa. Inca una. De care sunt mandra pentru ca eu am facut-o posibila. Absolut necesara, nu numai profesional, ci mai ales ca experienta de viata, cu intrebari si melancolii, revelatii si „certificari”, surprize (unele enorme, care au schimbat ceva in mine) si temeri. Ma pregatesc deja pentru altceva. Astazi cuvantul meu preferat in engleza este „lounge”. Suna burghez, nu?

the search for the proper word

I would be tempted to say that it is no fun when in less than one month, most of your relationship habits are destroyed. Well, not exactly destroyed, because such a strong word does not actually apply when the good old “schemes” acquire instead new blossoming meanings. For instance, I have always believed that two people get to be together thanks to a whole love story-building process, translating roars of laughter, fragile undue promises, jealousy containment, stolen glimpses and crying out, and above all, efforts to adapt to the other. I do not say all this approach has all of a sudden vanished from my vision on love, but still I’m now more convinced than ever that, beyond all that, there is a something which “does it all”.

 

Happiness is for pigs. It’s the conclusion, first argued by Aristotle, of a very dynamic one-sided talk (in other words, monologue) with a philosophy professor aged probably around sixty. I don’t want to reach his age without having said, aloud, that I’m happy. And for the first time, I’m not looking for the reasons of my otherwise puzzled happiness. I don’t even care that, to quote Hemingway, “happiness in intelligent people is the rarest thing that exists”.

 

In relation to the topic, this might be an interesting article: http://www.abc.net.au/rn/science/mind/s923773.htm

je est un autre?

sunt lucruri pe care le fac si in care nu ma recunosc. dupa cum sunt altele in care regasesc fragmente vechi din eu. m-a fascinat intotdeauna, ca subiect mai mult sau mai putin filosofic, alteritatea. si in ultimul timp, cu siguranta mult mai mult decat de obicei, imi dau seama ca exista multe combinatii de eu-celalalt. mai ales cand celalalt vine de la tropice (si in luna martie poarta sandale, pe un frig de nu-i adevarat) sau din frigurosul nord (o sa raman cu ceva “sechele” de pe urma faptului ca in ultimele luni, am impartit biroul cu un suedez, caruia ii e bine cu aerul conditionat la maxim). ce ma uimeste insa se cheama, in franceza, ghettoisation. un altul, black, arab, marocan etc, care in lumea ta isi construieste lumea lui. vizitand cartierul arab din bruxelles, ai impresia instantanee ca esti in orient. si barierele spatiale par imediate, iar trecerea lina, de la o strada la alta. in realitate, e un alt spatiu, profund dezradacinat, pestrit, fake. iubesc multiculturalul, ma fascineaza intregul proces de descoperire a celuilalt, in intimitatea lui, dincolo de ideile preconcepute pe care le avem de cele mai multe ori, insa ma intreb daca, in conditiile in care suntem oricum separati pe cartiere, nu e cumva mai bine ca fiecare sa ramana in lumea lui. pentru ca e clar ca in astfel de cazuri nu putem vorbi de adaptare. e un paradox, intr-o oarecare masura: europa se teme, pe termen lung, de demographic ageing, constientizand nevoia de forta de munca din afara, calificata, pe care va trebui sa o atraga. insa nu se preocupa suficient de integrarea strainilor care o populeaza deja. (iar asta ma face sa ma gandesc la interviul lui sarkozy de saptamana trecuta si de perceptia lui asupra migratiei “choisie” si asupra orgoliului de a fi francez).