sete de roz

Am avut cel putin cateva momente saptamanile astea in care mi-am zis ca urasc modul meu de a fi. Asta pentru ca ma implic la maxim in toate lucrurile pe care le fac. Am stat sa ma gandesc daca exista o chestie in viata mea de care nu-mi pasa. Sa zic si eu, pur si simplu, ca tot romanul, “las-o, bai, ca merge asa”. Sunt irecuperabil depedenta de miscare, viata, agitatie, ma zbat ca pana si cel mai nesemnificativ lucru sa iasa perfect, mai ales atunci cand stiu ca se poate, sunt tasks-acaparatoare si incapabila sa deleg.

 

Si cu toatea astea, imi trebuie un sfert de ora sa ma dau jos din pat dimineata. Realizez ca timpul trece atat de repede incat trebuie sa stau sa ma gandesc ce zi este astazi/ ca lumea in jurul meu imi cere cu disperare sa o descopar/ ca nu am cum sa fiu full-time girlfriend si cu atat mai putin, “colocataire” intre ghilimele, bineinteles/ ca eu am facut toate astea posibile. Nu am timp pentru a degusta totul. Sau poate nu stiu. E ca atunci cand ti-e foarte sete, bei atat de repede incat nici nu iti dai seama ce ai baut.

 

Targ de arta contemporana (kunsthart.org). 2000 de artisti din toata lumea, inclusiv Statele Unite, intr-o adevarata competitie a noului. Fiecare incercand sa epateze. La maxim, prin orice mijloace. Am inteles o data in plus ca-s un om echilibrat, e de ajuns sa arunc o privire, pret de o secunda, pentru a sti daca tabloul respectiv ma reprezinta sau nu. Unul in special. Abstract. Forme geometrice. Nuante de roz. Sunt in perioada roz. Vreau sa stau la soare, pe un sezlong din lemn, care ia forma corpului, in plin centru al orasului, duminica dupa-masa. Ma preocupa diferentele culturale in modul de a iubi. Imi plac clatitele cu ciocolata si inghetata haagen-dazs.

 

Sunt mult prea multe ganduri pe care as vrea sa le descriu.

Am avut dreptate gandind ca (mi-)e imposibil sa delimitez frontiera dintre prietenie si iubire. Sunt tentata totusi sa fac o optiune pentru prima, din motive mai mult decat rationale. Imi face uneori placere sa ma povestesc, e probabil si unul dintre motivele pentru care scriu pe acest blog (lasand la o parte motivul principal, rezumat scolareste in “Gabriela scrie compuneri frumoase”J). Urasc ploaia si frigul: dupa doua zile de plimbare petrecute la Amsterdam, pe o vreme ingrozitoare, am inteles in primul rand ca previziunile meteo sunt utile si “reliable”, in ciuda a ceea ce am crezut intotdeauna.

Si ca o continuare la ceea ce incepusem sa scriu: aeroporturile sunt, pentru mine cel putin, spatiul in care spiritul mioritic “s’epanouit”. Dupa cateva zile insa, comentariilor acide pe care inevitabil urma sa le emit le-a luat locul o constatare simpla: aeroportul Baneasca miroase in continuare a gara comunista, trista. Si by the way, sunt multe aeroporturi in Europa unde opereaza companii low-cost, asta nu inseamna ca impresia e acceasi. “Ne-amestecam pana ajungem soapte” – Vama Veche. Nu mai ascultasem demult. “….Si mai ales cu tine vreau s-alerg…”

Prea fragmentat postul asta. Revin.