e varianta soft a unei zile petrecute pe aeroportul baneasa. de fapt, o jumatate de zi, pentru ca am avut o bafta nesperata, de a pleca cu numai o ora intarziere spre stuttgart. peisajul e greu de descris. daca as folosi cuvantul pestrit, nu ar fi nici pe departe suficient. “revolta” mioritica, balcanism, prostie, toate astea ca sa imi confirme a nu stiu cata oara ca suntem un popor de hrapareti. tot respectul pentru oamenii simpli care muncesc in afara, pe bani cinstiti, dar daca dintr-o astfel de experienta nu invatam ca exista reguli pe care e nevoie sa le respectam ca lucrurile sa functioneze si mai ales, ca trebuie sa ne respectam ca oameni, pot spune fara dubiu ca ceea ce ei fac este pana la urma sclavie. nimic mai mult.
nu vreau sa vorbesc de problemele de “sistem” care ne sugruma in toate domeniile de activitate in romania, cred ca ele stau la baza multor lucruri care se intampla in jurul nostru, insa din pacate pentru noi, ca popor, determinismul acesta nu este unul total. as vrea sa ma limitez, cel putin de data asta, la comportamentul oamenilor. in primul rand, sala de asteptare mirosea a tutun mai ceva ca un club. iar anunturile de genul “va reamintim ca in incinta aeroportului fumatul este strict interzis” curgeau pe banda. si nu, nu imi veti spune ca exista oameni care stateau acolo de zece ore si care nu s-au putut abtine sa nu fumeze o tigara, asta nu e un argument, in viziunea mea.
in alta ordine de idei, gresesc folosind cuvantul aeroport, pentru ca e de fapt, o gara… o gara mizerabila, mirosind oribil, unde nu ai cum nici sa iesi, nici sa intri (inclusiv pentru ca in fata cladirii erau inca mormane de zapada, desi nu mai ninsese de o zi si jumatate, deci trebuia sa iti lasi masina ceva mai departe, tot dupa principiul care pe unde apuca), cu atat mai putin sa iti cauti terminalul (trebuie sa existe un terminal, ceva, imi tot spuneam eu cu incapatanare). in fine, in acest spatiu caragialesc, imi fac cu greuuu loc sa imi cumpar o sticla de apa. in fata mea, un domn pentru a carui caracterizare puteai folosi orice cuvant mai putin “opulenta”. cumpara ceva si vanzatoarea, pentru ca nu avea marunt, ii da in loc de cativa banuti rest un baton de ciocolata. individul il arunca pe tejghea, ofensat nevoie mare. adica ce, sa te gandesti sa ii mai dai lui restul de un leu…
la una dintre intrari… usi noi, cu senzori, ca dupa orice renovare. imbulzeala multa. oameni care intra si ies incontinuu, boscorodind. undeva in spatele multimii, dar tot langa usa, lipite de perete, bagaje intinse pe care stateau oameni plictisiti de atata asteptare. ceva de genul bunici, copii, mamici, fara nici cel mai mic gand ca ar putea pleca acasa. toata lumea e incruntata rau de tot, pentru ca “ai dracu, nu mai termina o data cu fataitul asta pe usi, noua ne e frig de ne-au inghetat oasele si ei au chef de plimbari, nesimtitii”.
daca treci de faza cu check-inul, poti spune ca ai facut un pas mare. mai ales ca la controlul pasapoartelor, imbulzeala ca in vremurile bune, pe mai multe randuri, fiecare ingrosat pe cat se poate (stiti reportajele alea de la tv cu romanii care dau fuga sa obtina un bilet la revelionul lui vanghelie, cam in acelasi stil). detaliul amuzant este ca celor mai multi dintre ei li se spusese deja ca au timp, avand in vedere ca urmau intarzieri mari la toate cursele. desi aveam singura cursa anuntata sa plece aproximativ la ora initiala, nu am indraznit sa incerc macar sa intru in fata, cred ca as fi fost linsata. si ca fapt divers, in urma cu doua saptamani, pe un aeroport-aeroport, ceva mai la vest, am fost invitata de alti pasageri sa o iau inainte, fiind vizibil stresata de timp.
printre picaturi, o voce din speakere le comanda pasagerilor, mai ceva ca la armata, sa se imbarce pentru zborul spre bari. trec peste deformatia profesionala care m-ar face sa comentez traducerea in engleza. nu ma pot insa abtine sa nu remarc multumescul trantit la finalul fiecarui anunt de acest gen. sa traiti!
cireasa de pe tort ramane televiziunea. care, din cate am inteles, nu avea voie decat la intrarea in aerogara. tintele: oamenii nervosi si nevoiasi, revoltati ca “nu ni se da, domnule, nici macar un pahar cu apa si un sandvis, e bataie de joc” (ca fapt divers, daca cineva ar fi incercat sa treaca cu un cos de sandvisuri, nu ar fi avut pe unde oricum, eu nici macar cu geanta de laptop nu aveam loc). daca ieri as fi zis ca jurnalistii se bucura de cel mai mic scandal, speculand orice, azi sunt mai mult decat convinsa ca avem o presa ieftina, care intre altele i-a determinat pe cei mai multi sa vina cu multe ore mai devreme pe aeroport, ca sa fie siguri ca pleaca. normal ca era inghesuiala de pe lume.
ce vreau sa subliniez cu toate observatiile astea e faptul ca adevaratele patternuri care caracterizeaza oamenii se vad in situatii de criza, prost gestionate de autoritati. norocul meu, in tot acest peisaj dezolant, a fost imaginea a patru-cinci piloti tinerei si zambitori. imposibil sa nu-i remarci:))
