se mai intampla

cand ti-e dor de fostele iubiri, cam despre asta as vrea sa am chef sa scriu azi. nu o sa o fac, totusi, pentru ca, scriind despre asta, e ca si cum le-as da deoparte, la cutiuta cu amintiri. si nu vreau!!! un rac autentic (vorba lui paler) nu o sa faca asta niciodata. noi pastram totul, da’ totul, pana cand intr-o zi… nu stiu, pana cand ni se face dor si ne gandim ca le vom regasi tot acolo. de ce oare ma simt de cele mai multe ori tentata sa reiau ceva ce am avut mai degraba decat sa incerc ceva nou?

sa nu uit: “the way we were” cu barbara streisand si robert redford.

chapeau!

sunt uimita de cat de multe lucruri poti descoperi dintr-o singura intamplare. dupa o saptamana de perindari printr-un spital bucurestean, iata cateva concluzii:

nimic nou, si totusi trist, mai ales cand e vorba despre oameni care au o misiune atat de deosebita – toata lumea ia spaga. si multi asteapta sau cer. ce asigurari medicale, ce welfare state, povesti. partea buna, insa, mi s-a parut faptul ca, in aceste conditii, macar atitudinea personalului medical a fost potrivita. nu as putea-o compara cu o clinica privata, in niciun caz, mai ales ca organizarea si serviciile lasa mult de dorit, insa sunt convinsa ca lucrurile pot sta si mult mai rau. asta a propos de ce inseamna sa vezi partea plina a unui pahar aproape gol.

ingrozitoare este asteparea. si daca in filmele americane, medicul iese din sala de operatii, te ia deoparte si iti spune cum au decurs lucrurile, la noi trebuie sa te tii tu dupa vreun doctor sa iti zica ceva. daca iti zice. oricum, am simtit ce inseamna ca timpul se dilata, mi-au trecut prin minte, pret de doua ore, cele mai variate ganduri, dat fiind contexul, am constientizat ca sunt cu adevarat vulnerabila numai cand e vorba de familia mea, am realizat cat de important este sa te autoeduci in a ramane optimist, desi, privind in jur, vezi oameni (si epitetul cel mai potrivit, fara nicio nuanta discriminatorie, este “amarati”) plangand, care asteapta cu orele, carora li se spune sec si pe fuga “nu mai e nicio sansa” sau care sunt trimisi la farmacie sa cumpere medicamente, pentru ca “spitalul nu are”. mi s-a parut incredibil. e drept ca, pe de alta parte, chiar si in aceasta asteptare amortita, am descoperit acelasi spirit mioritic: revolta combinata cu resemnare, ca “nu se face”, “nu ni se da”. nemultumiri multe, dar si mai multe vaicareli si vorbe-stereotip “a la roumaine”.

oricum, desi senzatia mea a fost ca pacientii sunt “reparati” pe banda, meseria de chirurg mi se pare extraordinara. jos palaria pentru oamenii care fac asta cu pasiune, e clar ca au ceva aparte (si nu spun asta numai pentru ca sunt inca sub farmecul chirurgului pe care l-am cunoscut:). mi-a facut placere sa vad numarul mare de tineri care merg pe drumul asta, ca niste furnicute, in ciuda atator “erori majore de sistem”, la care inteleg ( partial) de ce se adapteaza. ca nu il putem schimba noi in totalitate mi-era deja clar de ceva vreme.

comert, compromisuri, prieteni, asteptari

pana de curand, am crezut cu tarie ca nu am dreptul sa am asteptari de la cei din jurul meu. s-a intamplat insa ceva ce m-a facut sa-mi dau seama ca, de fapt, asta este un lucru absolut normal, tocmai pentru ca totul se bazeaza pe un schimb. aceeasi relatie “comerciala” care a creat societatea in sine: investesti pentru ca ulterior sa te bucuri pe seama rezultatelor investitiei tale. nu conteaza ca e vorba de bani, timp sau sentimente, important este faptul ca ai avut disponibilitatea, de multe ori, devenita necesitate intrinseca, de a oferi ceva in schimbul unui “alt ceva”.

daca vorbim despre bani, e banal. cu siguranta pentru ca ei se numara cel mai usor. daca vorbim despre iubiri, deja lucrurile incep sa se complice. ajung de fiecare data la concluzia ca iubim din nevoie si egoism. ne proiectam iubirea asupra unui el caruia ii oferim, mai mult sau mai putin constient, ceea ce ne-ar placea, de fapt, noua sa primim, asupra unui copil care nu intelege temerile mamei decat in momentul in care si el, la randul lui, se teme pentru odrasla proprie dintr-o grija care, supradimensionata, este tot egoism, asupra unui parinte pe care il veneram pentru ca ne-a facut ceea ce suntem.

vorbind despre prieteni, e acelasi troc. de ce ne inconjuram intotdeauna de oameni cu care avem ceva in comun? pur si simplu pentru ca, daca nu ne-ar lega nimic, nu am avea ce schimba. mai mult decat atat, in momentul in care ceva in viata unuia dintre noi se transforma, “raportul de schimb” se modifica si el. si atunci, atata vreme cat investesti, nu e normal sa vrei sa ai si rezultate, indiferent cum s-ar putea ele materializa?

spuneam cu cateva randuri mai sus ca m-am simtit vinovata gandind ca un prieten m-a dezamagit. am incercat chiar sa inlocuiesc cuvantul asta dezamagire, convingandu-ma singura ca oricum nu e treaba mea, ca nu am de ce sa fiu afectata de problemele altcuiva, ca nimeni nu trebuie sa-mi demonstreze mie nimic, ca si eu as fi procedat, poate, la fel etc. de fapt, pana la urma, ceea ce va leaga te face neputincios, incapabil sa-i clasifici actiunile.

totusi, cand realizezi ca investitia facuta nu da rezultate care sa te multumeasca si accepti pur si simplu starea de fapt, e clar ca pe undeva nu ai avut simtul businessului. in povestea de mai sus, eu, una, nu am facut o afacere profitabila.