cum sa-ti pierzi timpul

am cam vreo zece minute sa scriu postul asta. asta pentru ca m-am gandit eu ca nu am un bun management al timpului meu si ca ar trebui sa il contabilizez mai bine.

asa ca ar trebui, in primul rand, sa ma gandesc ce inseamna, de fapt, a-ti pierde timpul. in al doilea rand, ar fi cazul sa ma hotarasc daca vreau sau nu sa-l pierd. cel mai simplu ar fi sa incep sa filozofez un pic asupra ideii aleia conform careia fiecare secunda pe care o traiesti te duce undeva sau te invata cate ceva, insa sincer, nu cred ca e asa. atata vreme cat esti master of your time, sau, dupa caz, slave, mi se pare o chestie de optiune, si nu de inertie.

e drept ca ma plang si eu, ca multi altii, ca nu am timp sa fac tot ceea ce mi-as dori, ca nu vreau sa pierd o ora in trafic dimineata for nothing, asta dupa ce in prealabil, ar trebui sa mai pierd inca o ora indreptandu-mi parul ondulat de la natura (by the way, andres, thank you:), ca e o prostie sa pierd jumatate de zi cautand one little black dress sau sa inchiriez trei dvduri cand stiu ca indicat ar fi sa iau doar unul pentru ca nu voi avea… time’s up!!

despre romani

inca un maraton al neuronilor mei, mai infierbantati ca de obicei, poate pentru ca a venit vara. uitasem ca imi place caldura, imi place si soarele si, mai mult decat orice altceva, imi place mirosul de liliac atunci cand nu e dublat de mirosul de autobuze (cu asta asociez eu, de fapt, poluarea bucuresteana).

a propos de bucuresti, am avut azi pentru prima oara senzatia ca ne indreptam spre occident. corect ar fi sa spun ca occidentul ne invadeaza, ceea ce automat presupune o evolutie, chiar daca lenesa din partea noastra. poate parea usor desuet, insa un exemplu simplu legat de chestia asta e aripa noua din mallul de la vitan. e drept ca multe dintre lucrurile care la noi sunt pentru cei cu venituri mari in afara sunt pentru “cei multi”, insa cred ca vom ajunge si noi acolo, usor, usor. asta presupunand, evident, ca vom avea intelepciunea cea pe de urma si vom prelua si ceva din mentalitatea vestului. pe de alta parte insa, romania adevarata este foarte departe de bucuresti, undeva pe la geoagiu bai sau pe la vaslui.

ce ma enerveaza, de fapt, cel mai tare la “romanismul” nostru balcanic sunt ideile preconcepute. ma rog, nu stiu daca asta este cel mai bun termen, e vorba de o viziune ingusta, asociata cu self-sufficiency si un anume grad de blazare. ma enerveaza si mi-e teama in egala masura, mai ales ca am pretentia despre mine ca sunt un om destupat . ei bine, din ciocnirile mele cu europa, mi-am dat seama ca port in mine limitarile “a la roumaine”, de care de multe ori mi-e jena.

era o stire azi pe realitatea despre gratare. unul dintre subiectele mele preferate. cu siguranta exagerez, insa de multe ori am senzatia ca suntem o tara de oameni pentru care gratarul e un fel de placere suprema. a, sa nu uit. asociat cu mersul la supermarket. 1 mai este abia marti, dar de sambata dimineata au inceput sa curga stirile despre gratare. sunt subiectiva, stiu, pentru ca nu suport mirosul de fum greu impregnat in par sau muzica proasta data la maxim. insa gratare? pe capota masinii?

si tot din categoria “d-ale noastre”, desi nu-mi place sa generalizez, inca sunt uimita de cat de putin se munceste in romania. indiferent de cate exemple care sa infirme aceasta fraza as putea gasi, mi-e teama ca asta e adevarul. iar daca ma gandesc ca se munceste putin si prost, lucrurile capata nuante dramatice.

culmea e insa ca, in ciuda tuturor acestor aspecte care mie, una, mi se par evidente, mai suntem si foarte mandri. ca romancele sunt cele mai frumoase din lume, ca avem cele mai frumoase peisaje, ca suntem foarte inventivi si ne descurcam in orice situatie, ca suntem cei mai buni la toate, ca ne-am nascut poeti, deci firi analitice etc etc. numai superlative. e un soi de nationalism nascut din ignoranta (in sensul frantuzesc de nestiinta), care nu face decat sa alimenteze idei a caror platitudine ma scoate din minti tocmai pentru ca toate sunt foarte usor de combatut.

sa nu uit sa mentionez si ca nu suntem deloc toleranti, ca mancam foarte multa paine si ca suntem cu totii foarte priceputi la fotbal si la politica. da’ eu votez pentru sau impotriva suspendarii lui basescu?

merita citit

O noua miscare – “slow Europe”
Autorul este un emigrant.

In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula. Procesele de globalizare cauzeaza in noi (brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici,etc…) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele descadenta intarziate ale suedezilor.

Suedezii dezbat, si iar dezbat,organizeaza “n” sedinte, efectueaza evaluari, etc…, SI LUCREAZA … dupa o schema mult mai incetinita.
Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.

Pe scurt:
1) Suedia este de marimea unui singur stat din Mexic;
2) Nu are decat 2 milioane de locuitori;
3) Cel mai mare oras, Stockolm, abia daca are 500 de mii de locuitori,asa ca o mica localitate din Mexic;
4) Mari intreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania, Ericsson,Electrolux, ABB, Nokia, Nobel Biocare, etc.

Nimic rau in asta, nu-i asa? Pentru a avea o idee de importanta lor, ajunge sa mentionez ca Volvo face motoarele propulsoare ale navetelor de la NASA.

Poate se inseala suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie salariul.
Trebuie sa mentionez ca nu cunosc un alt popor care sa aibe o cultura colectiva ca a suedezilor.

Va voi povesti o scurta istorie doar ca sa va faceti o idee: prima data cand m-am dus in Suedia in 1990, unul dintre colegii mei suedezi ma aducea la serviciu in fiecare dimineata cu masina lui. Era in septembrie, era frig si fulguia. Ajungeam foarte repede la intreprinderesi el parca masina tot timpul foarte departe de intrare.
In fiecare dimineata vin in jur de 2 mii de angajati cu masina la serviciu. In prima zi nu am facut nici un comentariu, nici in a doua sau in a treia, dar in una din zilele ce au urmat, cu un pic mai
multa incredere, l-am intrebat pe colegul meu:
- Aveti locuri de parcare fixe aici? Am vazut ca parcarea este complet goala cand ajungem si totusi tu parchezi la coada complet?
Iar el mi-a raspuns pur si simplu:
- Nu, dar cum noi ajungem foarte devreme, avem tot timpul sa mergem pana la intrare, dar cei care ajung mai tarziu au mai multa nevoie sa gaseasca locuri mai aproape de intrare, nu crezi?

Imaginati-va ce fata am facut. Si acest lucru a fost suficient ca sa-mi schimb in profunzime mentalitatea.

Mai nou, in Europa exista un curent denumit “Slow Food”. Asociatia internationala a alimentatiei cu rabdare (Slow Food International Association), al carei simbol este melcul, isi are centrul in Italia.
Ceea ce predica aceasta miscare “slow food” este ca oamenii trebuie sa manance si sa bea lent, pentru a savura mancarea, pentru a se bucure de procesul de prepare al mancarii, impreuna cu familia, cu prietenii, fara graba si de calitate.

Ideea este de a se contrapune spiritului Fast Food si a tot ceea ce reprezinta el ca stil de viata. Surpriza este ca aceasta miscare de Slow Food serveste ca baza pentru o miscare mult mai ampla numita Slow Europe, dupa cum descrie revista Business Week in ultimele sale editii europene.
Totul a pornit de la punerea in discutie a grabei si nebuniei generate de globalizare, de dorinta de a avea in cantitate mare (nivelul vietii), opus la a avea calitate, calitate de viata,
sau calitate umana.

Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar daca lucreaza mai putin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi decat colegii lor americani sau britanici. Si germanii, care in multe
intreprinderi au implantat saptamana de 28,8 ore de munca, au vazut productivitatea crescand cu un laudabil 20%.
Aceasta atitiudine, numita “slow attitude”, atrage atentia pana si americanilor, discipolii lucrului rapid si imediat.
Pe de alta parte, aceasta atitudine fara graba nu inseamna sa se faca mai putin, nici sa se obtina calitate si productivitate mai mici, ci mai multa perfectiune, atentie la detalii si mai putin stres.
Acest lucru inseamna o intoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comoditati, ale vietii in micile comunitati. O intoarcere la AICI, prezent si concret, opus lui MONDIAL, indefinit si anonim, inseamna a relua valorile esentiale ale fiintei umane, a micilor placeri ale cotidianului, ale vietii simple si ale convietuirii, ale religiei si credintei.

INSEAMNA UN MEDIU DE LUCRU MAI PUTIN COERCITIV (constrangator), MAI VESEL, MAI RIDICAT SI TOTUSI MAI PRODUCTIV, MEDIU IN CARE TOTI OAMENII FAC CU PLACERE CEEA CE STIU EI MAI BINE SA FACA.

E recomandabil sa ne gandim mai in amanunt la toate acestea.
E posibil ca vechile proverbe: “Cu rabdarea trece marea” si “Graba strica treaba”, sa merite din nou atentia noastra in aceste timpuri de nebunie.
Nu ar fi bine ca intreprinderile din comunitatea, orasul, statul sau tara noastra sa inceapa a dezvolta programe serioase de calitate fara graba, chiar pentru a mari productivitatea si calitatea produselor si serviciilor, fara a pierde calitatea umana?

In filmul Parfum de femeie exista o scena de neuitat in care orbul (interpretat de Al Pacino) invita o fata la dans si ea ii raspunde:
- Nu pot, logodnicul meu va sosi in curand. La care orbul ii raspunde:
- Stii, viata se traieste intr-o clipa, si o ia la un tango.
Cel mai bun moment al acestui film este aceasta scena de 2 sau 3 minute.

Multi traiesc alergand dupa timp, si il ajung doar cand mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostrada pentru ca goneau prea tare pentru a ajunge la timp.
Altii sunt prea nerabdatori sa traiasca in viitor, ca uita sa traiasca in prezent, care este unicul timp care exista cu adevarat.

Toti avem pe aceasta planeta acelasi timp, nici mai mult, nici mai putin de 24 de ore pe zi. Diferenta sta in utilizarea acestor ore de catre fiecare dintre noi.
Trebuie sa invatam sa profitam de fiecare moment, pentru ca, dupa cum zice John Lennon: “Viata este ceea ce se intampla in timp ce planificam viitorul”.

Va felicit pentru ca ati reusit sa cititi acest mesaj pana la sfarsit.
Multi l-ar fi citit doar pana la jumatate, ca sa nu piarda timpul. Atat de valoros in aceasta lume globalizata.

some extra thoughts

tu planes sur moi si stiu cel putin un motiv pentru care nu ar trebui. ce ma enerveaza ca stau la bloc. m-am abtinut cu greu sa nu ii spun unei prietene “i told you so”. am nevoie de vacanta. m-am reapucat sa beau cola, dupa o saptamana in care ma lasasem. un viciu si bun.

…no strings attached

ce-mi place cel mai tare la “activitatea” asta de blogging e ca nu trebuie.

nici sa scriu cu litera mare sau cu diacritice, nici sa fiu diplomata si plina de imaginatie, nici sa caut subiecte si cu atat mai putin sa postez zilnic.

e ca o relatie fara obligatii.

inca o saptamana

am inca o data senzatia ca de weekendul trecut pana azi au trecut cel putin cativa ani. incerc sa ma gandesc sau, mai bine zis, sa imi aduc aminte ce am facut saptamana asta. greu, s-au intamplat prea multe. si culmea, parca nu am facut mare lucru din tot ce imi propusesem.

n-am avut timp sa citesc nimic altceva decat chestii “profesionale”, ceea ce incepe sa ma intristeze.

nu m-am trezit in nicio zi odihnita.

am fost nervoasa din cauza ca nu reusesc sa ma desprind de o atmosfera care nu face decat sa imi creeze o stare generala proasta.

nu am fost in stare sa am o discutie deschisa cu cineva care astepta de la mine cateva fraze simple. le stie, dar cred ca vrea sa le auda clar.

am fost pe alocuri plictisita in anumite circumstante in care a trebuit sa port discutii “de comitet”, amabilitati etc. tare mi-ar fi placut sa stau deoparte si sa-mi vad de-ale mele. insa, din pacate, in ultima vreme mai ales, am inteles ca, in multe privinte, succesul se traduce prin “social networking” si se masoara in cate numere de telefon ai in agenda. cat de falsi si insipizi suntem uneori!

l-am vazut pe becali la o emisiune tv, nu-i mai urmarisem discursul de cel putin o jumatate de an, am ramas socata.

am primit o invitatie la nunta unei persoane de varsta mea, nu constientizasem pana acum ca mi s-ar putea intampla si asta.

am inteles ce inseamna sa ai “butterflies in your stomach” prima oara cand intalnesti pe cineva. desi spiritul meu rational si, mai nou, destul de pragmatic tot nu ma lasa sa cred in dragoste la prima vedere.

mi-ar fi placut sa ma plimb prin parc, am auzit ca s-au plantat mii de lalele in cismigiu.

am incurcat niste “borcane” sentimentale.

mi-am dat seama ca niciun politician nu va reusi in veci sa ma faca sa ies in piata universitatii.

traficul din bucuresti mi-a confirmat faptul ca nu-mi plac barbatii care conduc prost, “feminin”.

copiii mici ma fac sa zambesc timid, ma intreb cum va fi cand voi avea unul doar al meu.

e al doilea weekend cand mi-e lene sa ies undeva, macar sa beau o cafea, sambata seara. am nevoie de o infuzie de energie.

saptamana asta mi-am dorit sa nu mai alerg, sa fie liniste. macar o clipa.

pentru prietena mea

LA MULTI ANIIIIIIIII!!!!

brainstorming

favourite words, ce-am mai descoperit despre mine, casablanca si de ce vreau sa merg anul asta in vacanta in maroc, tunisia sau prin imprejurimi, echilibru prin si de la familie, maestrul si margareta, cat de tare ma enerveaza ca se poarta anul asta culoarea mea preferata.

cam astea erau chestiile despre care mi-as fi dorit sa am timp sa scriu azi.

nu stiu sa fac compromisuri

nu stiu sau nu pot, desi am invatat in ultima vreme sa fiu mai toleranta. si am incercat, pe bune. ba chiar am reusit, intr-o oarecare masura, in special in ceea ce-i priveste pe ceilalti, mai ales pentru ca am in jurul meu persoane la care tin si pe care le apreciez, oameni de calitate, de care sunt mandra sa ma inconjor.

insa in privinta mea, e greu. nu, de fapt mi se pare imposibil. cea mai recenta tentativa de compromis a fost sa ma multumesc cu mai putin de la un el de la care mi-as fi dorit mai mult. nu am putut. m-a tentat, mint, ma tenteaza, insa nu pot sa accept mai putin decat stiu ca vreau, ca am nevoie, ca as putea avea. pe bune de stiu cum sa fac sa pot si sa-mi iasa (macar o poleiala, ceva). nici macar pe termen scurt. iar pe termen lung mi se pare asa o pierdere de timp.

oricum, in toate astea, eu sunt de vina. am ridicat stafeta foarte sus, am asteptari si vise suficient de mari incat sa nu le ating cu una, cu doua. de fapt, cred ca ceea ce ma echilibreaza e tocmai drumul pana acolo, faptul ca stiu exact ce imi doresc. ca-n istorioara aia cu bolovanul lui sisif:)

si uite asa ajung sa rectific: nu VREAU sa fac compromisuri.

don’t be a stranger

c’est une histoire tres triste publiee sur wordpress et que j’ai lue hier qui m’a fait penser a un ami a moi avec lequel j’avais plus parle depuis bien longtemps. hier soir on s’est rendus compte qu’on se connaissait depuis a peu pres huit ans. peut-etre que ce “connaitre” n’est pas le bon mot, que sais-je. car, en realite, on se connait pas. on se parle sur le messenger. a l’epoque ou nous vivons, pour beaucoup c’est ca ce que signifie que connaitre. meme moi, qui suis d’habitude plutot “classique” dans ma pensee, j’ai compris, au bout de pas mal d’heures passees en chat avec lui a travers les annees, qu’en fait, je le connais.

ca pourrait paraitre bizarre, mais je sais toujours pas s’il est mon pote, mon psychologue, le temoin de mes histoires d’amour, un alter ego personnifie ou un amoureux que je vais decouvrir en tant que tel apres une autre dizaine d’annees.